Nicolae Labiș – Întâlnire

Obcinile, fierăstraie taie zările senine,
Suha-și mână-n undă farmec sclipitor și monoton.
Vreau, întors acasă, tată, să colind din nou cu tine
Prundurile și pădurea îmbătată de ozon.
Iernile în păru-ți negru fluturi albi nu pot să-ți prindă,
Scund și vesel ești același – cel știut și cel visat,
lângă iniște, pe punte, peste-a apelor oglindă,
Hai să ne pornim pe unde mergem vara la scăldat.
În sfârșit, azi suntem singuri, oamenii-s duși la nuntă,
Ai răgaz să-ți vezi feciorul mai în tihnă… Vrei să fac
Copcii peste fața apei cu o lespede rotundă,
Ori să ne oprim în liniști printre roșii flori de mac?
Împrejuru-ne-nserarea limpezi aripe de liniști
Ca-ntr-o vrajă își rotește învăluindu-le-n
Înflorită albăstrime a molatecelor iniști
Ce se leagănă-n văzduhul dens de soare și polen.
Tată, mi-nfloriră-n suflet mii de lamuri de răsură,
Toate stelele din ceruri în priviri s-au adunat,
Printre plete mii de vânturi degetele-și petrecură,
Mii de oameni, cu iubire, fruntea mi-au înseninat.
Primăveri și toamne-n mine arzătoare seve toarnă,
Dragostea și bucuria curg în vorbe ca un râu…
Tată, mai ții minte bine când în plânsete de goarnă
La război te-au dus, în marșul de minciună și de chin…
Au fost lupte prin pădurea unde păsările cântă –
Câți soldați, mâncați de păsări, nu s-au mai întors în sat!
Cântă păsările-n ramuri, în frunziș soldații cântă,
Cu schimbate voci, durerea ce-n război au îndurat.
Eu, din glia fostei patimi, cresc pe lujer de lumină
Adăpat de râuri pure, îmbătat de-amurguri reci…
Mulțumescu-ți ție, tată, c-ai săpat la rădăcină
Și-ai săpat la rădăcina încă altor zeci și zeci!
Împrejuru-ne-nserarea limpezi aripe de liniști
Ca-ntr-o vrajă își rotește, lin învăluindu-le-n
Înflorita albăstrime a molatecelor iniști
Ce se leagănă-n văzduhul dens de raze și polen.