Nicolae Labiș – Ciclul Răspunderii

1. Unul ar fi vrut să are
și să se însoare-n sat
Unul ar fi vrut să are
Dar l-a strâns războiu-n gheare,
Unul ar fi vrut să are,
și de-atunci n-a mai arăt.
Unul ar fi vrut să-și crească
Visul viu din fier tăcut.
Unul ar fi vrut să-și crească..
Azi pe crucea lui e-o cască..
Unul ar fi vrut să-și crească
Visul.. Nu l-a mai crescut.
Unul ar fi vrut să zboare
Către ceru-ndepărtat.
Unul ar fi vrut să zboare,
Dar l-a strâns războiu-n gheare,
Unul ar fi vrut să zboare,
și de-atunci n-a mai zburat.
Unul ar fi vrut să cânte
Cântul pașnicelor munci,
Dar l-au frânt obuze frânte;
Unul ar fi vrut să cânte,
Nu a mai cântat de-atunci.
Unul ar fi vrut să crească
Unul ar fi vrut să are
Unul ar fi vrut să cânte
Unul ar fi vrut să zboare!
Vreau să-mi cresc cântecul meu!
Vreau să-mi ar cântecul meu!
Vreau să-mi cânt cântecul meu!
Vreau să-mi zbor cântecul meu!.
2. Livezile anilor noștri își pâlpâie floarea,
Deasupra cocori își rotesc nestatornicul unghi.
Nectarul sărutului, iată-l, e aspru și dulce.
Un vis de împlinire mature se coace în trunchi.
Și zumzet febril se-aude în noi și-n afară,
Neliniști de-nalte cascade și zbucium de ploi.
Din seve ce fierb, din puteri ce se nasc și tresaltă,
Viața își cântă lumina ce-o pus-o în noi.
Vârtejuri de nouri s-arată în zări huruind,
Îndrăznind, neîndrăznind, jinduind viitoarea-ne roadă,
Fiece pom și flutură pletele-n vânt,
Poate ca-n basm grădinarul din el să-l sloboadă
Inima noastră înalțe-și văpăile-n sus,
Ruguri de ruguri, oprind înnorări de lăcuste!
Un vis de-mplinire mature se-ncheagă în trunchi,
Timpul senin, viitor, roadele noastre să guste.
3. Văzduhul câteodată e uimitor de clar,
Privirea mea prin lucruri și stavile străbate,
Văd mii de ochi ce-n funduri își ard mocnitul jar
Și-aud o-nvolburare de voci amestecate.
Luminile acestea și-aceste glasuri vii
Atunci îmi umplu fruntea și îmi cuprind ființa,
Pământul ni se pare atunci un om a fi,
Și parcă eu i-s glasul și eu i-s conștiința.
Ne învârtim prin spații adânci și ne-nfioară
Botezuri de planete ori triste morții de sori.
Prin surda trepidare atunci a mia oară,
Prin glas din roci și magna, din inimi și vâltori.
Printre aceste globuri fierbinți și totuși moarte,
Ce după legi bătrâne rotundul drum și-l țes,
Făpturii tale, numai, i s-a fost dat să poarte
Luminile vieții. Ești singurul ales.
Balanța bucuriei și-a jalei numai tu ții.
Tu pipăi infinitul cu palme de gândiri,
Multiplele talazuri ce-au curs, de revoluții,
Îți pregătesc doar ție umane fericiri.
Homer, copil cu barbă și strună uriașă,
Tu l-ai născut, bătrâne, din încordări de veac,
Tu l-ai născut pe Hamlet, furtună pătimașă,
Pe Faust, mai puternic și mai presus de drac.
De-o tragică revoltă Hiperion mai vibra
În mantia-i imensă de ritmuri și dureri,
Tu l-ai născut pe Lenin ce-a răsucit o fibră
Și a redat vieții fireștile puteri.
Dar ai născut și neamul lui Cain, ucigașii
Care-au ucis prin foame, care-au ucis prin bici,
Care-au ucis prin ciumă, care-au trimis ostașii
Să râdă Alexandria cu-al flăcărilor brici.
Ei sunt amanții morții, bal mare vor să-i facă
Cu-nalte artificii, popoare ucigând.
Vai, nu-s destui ologii ce zac și-or să mai zacă,
Nu-i oftică destul și lepră pe pământ?
Nu mai păstrezi în pieptu-ți vibrarea de copite,
Nici țipătul de oameni strivit sub aspri pași?
Cu arme înzecite, cu arme înmiite,
Azi vor să te omoare, bătrâne, să nu-i lași!
Tu, coatele – să-ți reazemi, bătrâne, pe genunchi,
Și reazemă-ți în palme puternica ta frunte
Găsește tu tăria cu care să-ngenunchi
Nerușinarea celor ce vor să te înfrunte.
Primejdioase arme neamul lui Cain strânge
Spre defăimarea, scârbă și spre pieirea ta.
Dar toate se vor rupe fără vărsări de sânge
Când însuți tu cu dânșii în luptă vei intra.
Făpturile tale numai i s-a fost dat să poarte
Luminile vieții. Ești singurul ales!
Între aceste globuri fierbinți, și totuși moarte
Ce după veșnici datini rotundul drum și-l țes.
Eu sunt dintre acei ce pe roșii bastioane
Vrem să-nălțăm Comuna, pe-ale tale calde roci.
Văd razele zvâcnite din inimi -milioane –
Și-mi sună în timpane a omenirii vechi.