Nichita Stănescu – Voci de Mulți Oameni

Voci de mulți oameni la un loc
amestecate într-un singur sunet imens
urcă spinarea unui vierme de foc
sătul de buricul materiei dens.
Crește viermele magic, crește
cu două antene înfipte în timpanul meu
pe care-l roade și mijește
un soare de plumb al vorbirii și greu.
Nu-i sens, doamne, nu-i înțelegere
să-mi alerge pe zăpada auzului
și nici alergare, și nici alegere
în placenta văzduhului.
Ei tac călcați de o sanda divină
și se-aude numai un scâncet de copil
dar viermele renaște pe colină,
ah, pe colina văzduhului umil.
Singur și mut cu limba smulsă
vreau un cuvânt, doar un cuvânt cu sens
în vremea vieții mele scursă
și de eres.
Mâna s-o pun peste vocala lui
cum pe spinarea iedului
și să-i desfac în piept și-n brațe
divinele încolăcite mațe.
Am să-l jupoi de înțeles
o, vis, o, basm, tandru eres.
Dar singurul cuvânt ce-l știu aieve
inapt să-i fie pielea albă
pe pântecul suavei Eve;
la tandru gând să-i fie salbă.
Dar răul meu de l-ar desface
oh, doamne-n dulce lumea ta
nicicând n-ar mai fi zămislind o pace
măcar atâta cât era.
Auzi, auzi și tu, auzi
cum crește viermele vorbirii
demult prea mulți vorbit și spus
sau adormit sub piramide?
Antena lui, auzul meu
și piatra ta cea mută, doamne, mută,
antena lui, auzul meu
te-mping pe ceruri și te mută.