Etica, morala, adică starea de conștiință a păcatului, a erorii, provin din depărtarea cosmică, la om, dintre gură și hrană. Această depărtare cosmică la om dintre gură și hrană izolează omul de cosmos, îl însingurează și-l individualizează, îi creează bunul simț și acceptarea de către el a lui însuși, ca atare. (..).
Piatra nu este nici morală, nici imorală. Piatra nu poate să aibă păcate. Ea nu poate fi nici cinstită, nici necinstită. Gura pietrei este hrana pietrei. În cazul pietrei nu există nicio demarcație între gură și hrană. Ea mănâncă fiindu-și sieși de mâncare.
În cazul copacului, gura copacului (rădăcina) este lipită de hrana lui (pământul). Nici în cazul copacului nu putem vorbi despre un copac moral sau nu, despre un copac vinovat sau nevinovat.
În cazul ierbivorelor, gura este despărțită de hrana numai prin anotimp, iar în cazul carnivorelor, leul spre exemplu, distanța dintre gură și hrană este scurtată prin alergare, fugă, vânătoare. Impresia este de măreție, de forță, de cruzime, dar nu de imoralitate, de păcat.
Distanța între gură și hrana la om este cosmică. Omul are multiple guri concrete și abstracte. Ochii lui, urechile lui, nările lui, creierul lui chiar sunt guri înfometate de felurite feluri de hrană, concretă sau abstractă. Distanța enormă la om între gură și hrană constituie feblețea sa, delicatețea sa, individualizarea sa, sentimentul erorii sale.
Iată cu câtă violență este resimțită această distanță într-un mit (..)
Sensul versurilor
Textul explorează distanța dintre om și natură, sugerând că această separare este sursa conștiinței, a moralității și a sentimentului de vinovăție. Omul, spre deosebire de piatră, copac sau animal, are o distanță "cosmică" între nevoi și satisfacerea lor, ceea ce îl face vulnerabil și individualizat.