Nu pot să plâng decât
dacă mă vede cineva.
Umflat de lacrimi, nu-mi pot elibera
lacrimile
decât dacă ele cad drept
din ochiul meu în alt ochi.
Dac-aș putea să plâng singur
nevăzut, în întuneric,
în frig, –
aș putea să nu mai fiu, dintr-o dată.
O, lucrurile,
ele sunt umflate în sine
de lacrima lucrurilor.
O, verdele ierburilor,
el e umflat în sine
de lacrima
verdelui
ierburilor.
Dar nu este ochi sec în vreun lucru,
ca să absoarbă lacrima lucrului.
Și nu este ochi sec
în verdele
ierburilor,
căruia să-i fie sete de lacrima
verdelui
ierburilor.
Nu pot să plâng, decât
dacă mă vede cineva,
nu pot să plâng, decât
dacă îi vede cineva.
Vederea nu e altceva
decât absență,
necomunicare.
Numai lacrima, numai ea
transportă sinele către sine
ridică sinele din sine,
ia sinele din sine,
prin simplă luare.
Dac-ar putea să plângă iarba, ah,
n-ar mai fi nimic de păscut;
dac-ar putea să plângă caii, ah,
n-ar mai fi nimic de călărit.
Dac-ar putea să plângă călăreții, ah,
nu ar mai fi deasupra cer cu stele;
dac-ar putea să plângă cerul, ah.
nu ai mai fi deasupra, doamne.
Iar marea ta lucrare
exprimată deodată,
printr-o simplă luare,
ar fi ca și cum n-ar fi fost
niciodată.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că lacrimile sunt esențiale pentru comunicare și existență. Fără capacitatea de a plânge și de a exprima emoțiile, lumea și creația divină ar dispărea, sugerând că suferința și vulnerabilitatea sunt componente necesare ale realității.