Nichita Stănescu – Pânza de Păianjen de Goya

Ea s-a îmbolnăvit de aer
exact în aceeași secundă când eu
m-am umplut de bube.
Ea era foarte palidă
cuprinsă de febra stelei polare.
Eu tocmai mă uitam într-o oglindă neagră
și ciocul de barză al inimii
strâns îl țineam cu dreapta
la încheietura mâinii stângi
unde-ncepuse să-mi ciugulească secundele.
Ea era bolnavă de mov
de mult prea multul mov al privirii.
Creierul meu era umflat ca un steag
fiert în simunuri.
Aici pe acest culoar cu oglinzi
mi-am zis –
aici, tocmai aici unde este
locul cel mai puțin potrivit unei mărturisiri,
îi voi spune brusc ceea ce
vreau prin destin de atâta vreme să-i spun.
Ea purta o banderolă albă pe frunte
și leșin ușor pe spinarea secundei.
Albă ca un vierme de măr,
ea tocmai părăsea carnea zemoasă
a clipei.
Eu mă acopeream de râie, de bube,
de somn
mă arătam numai din profil
pe aerul poluat de respirare și negru
ca o monedă latină.
Ea era bolnavă de propria sa indiferență,
de propriul său răsărit
Eu începusem să-mi rup memoria
cum rupi o cămașă murdară…
– Lasă, am urlat, lasă, o să vină
îngerul naturii moarte să ne vadă
cu ochii lui de pânză de păianjen de Goya!
– Lasă, am urlat, o să-l chem
chiar pe el, chiar pe el!
Ea era albă și bolnavă ca mărul
tăiat cu cuțitul în două.
Eu îmi acopeream rana feții
cu verbe când iată
îngerul naturii moarte, planând
se-apropie de mine în timp ce urlam
și-mi zise electric:
– Ești îndrăgostit, ești mov, ești
un porc de câine!
– Taie-mă și mănâncă-mă, i-am strigat,
taie-mă și mănâncă-mă și satură-te.
Satură-te până ce ți se face greață și verși,
până mă verși peste femeia
pe care-o iubesc.