Nichita Stănescu – Moartea Tatălui

Tatăl meu s-a dezdurerat murind,
S-a dezdurerat de mama mea,
și s-a dezdurerat de mine. Tatăl meu a murit nevinovat
din nevinovăția lui, însuși poate
că i-a părut prea lungă existența.
Deodată, sora mea mică mi-a zis:
– Părea că merge, îi luceau ochii și
se cerea acasă. Cealaltă soră-a mea mi-a zis:
– Devenise frenetic, mi-a sărutat mâna,
mie, fiica lui, ca să nu fiu nepregătită
ca el să moară în lunga oră
a singurătății lui. Mama mi-a zis:
– Eram foarte fericită,
crezusem că s-a însănătoșit,
mișca din picioarele lui negre și bolnave
de vine,
la fel de iute ca pe vremea când fusese campion la biciclism.
Eram foarte fericită, mi-a spus mama,
și nici n-am ieșit pe ușă că el a murit
brusc. Nevastă-mea mi-a spus:
– Iartă-mă, mi-a spus ea, te rog
din suflet să mă ierți,
Ți-a murit tatăl. – Ah, n-am vândut, în fine bătrânul
s-a dezdurerat. S-a dezdurerat de dragoste de femeie,
de dragoste de copii,
de dragoste de curse de ciclism
pe care el înfrigurăt le numea
Turul României. S-a dezdurerat, mi-am zis,
de toți cicliștii noștri magici
pe care el îi striga pe nume pe deasupra
și cărora nu contenea să le spună
performanțele,
lăsând-o pe a sa, cea mai grozavă, la
urmă,
cursa Ploiești-București
și fotografia în sepia care i se făcuse la
sosire,
cea pe care-a dat-o
altui ciclist,
care a rupt-o și nu se mai păstrează!
S-a dezdurerat de foarfeca de croitorie cea mare,
pe care o avea de la unchi-său
cămășarul Ilie,
și unchiul acesta i-o ceruse de vreo trei ori înapoi,
și el, tata, i-a plătit, din dispreț, de trei ori prețul
foarfecii
și murind Ilie, a lăsat un catastif cu versuri
copiate după Anton Pann. Sorei mai mari a tatei, tatei Lizica,
și aceasta prin scrisoare-mi scria
să viu să cercetez ceaslovul acela cu versuri
din pricina faptului că eram școlit,
și-aș fi putut să mă pricep la ele,
Și tata mi-a zis:
– Nu te du la tata Lizica, soră-mea cea mare,
că din pricina oftaturilor ei
a murit bunică-ta, Elena
și să nu te prind că citești ceaslovul unchiului Ilie,
că ăsta era numai cămătar
și avea nas ca șurubul
și era zgârcit
și m-a pus să-i plătesc de trei ori
foarfeca de croitorie. Acum, când scriu toate acestea,
tocmai m-a sunat mama plângând
de la Ploiești,
Spunându-mi că a visat peste noapte
că se încălzea de spinarea tatei. I-am zis:
– Iartă-l și tu, mamă,
Ce clacă a făcut pe banii lui
de pe îmbrăcăminți de oameni
casa unei alte muieri,
Că dacă-ți venea uneori acasă
cu lăutarii după el
Și-l punea pe unul anume
să-i cânte la ureche
cântecul:
„Pe deasupra casei mele
trece-un stol de rândunele
ca și dorurile mele”
Nici că mi-ar păsa de asta, mi-a spus mama! Râzând brusc:
eu i-am născut lui copii
și ce mândră am fost în puzderia
lui de surori
când am vădit și eu că pot naște băiat. Tata se dezdurerase
și eu tot mă mai gândeam la el,
mai presus de cuvinte,
și dedesubt sub aripa lui Gabriel.
Am luat un pahar de vin,
l-am dus la gură și l-am băut. Am luat alt pahar de vin
și l-am vărsat pe jos. Am mai băut un pahar,
am mai vărsat un pahar,
secunda se înflorise în mine neclar.
Tată, de ce mi-ai venit în visul somnului
atâta de dureros,
și de ce sună atât de puternic
palma ta răgea pe obrazul meu
de uraniu?!