Ce splendoare de păr și ce bogăție de plete
poți să ai tu, Dora,
de am putea la iarnă să ne încălzim
rubedeniile amândurora.
Iar dacă mor, nu voi sicriu bogat,
ci părul să ți-l retezi pe mine
și măru-n mână să mi-l pui
să-nceapă de din nou cea izgonire
din raiul vieții în raiul nimănui,
în raiul păsării,
în sâmburele zarzării,
pe apa sâmbetei,
surâsul Giocondei.
Dar mai bine, dacă-ar fi mai bine să-ți zic,
mai flutură-ți tu, Dora, părul tău cu chip,
mai lasă-mi-l să-l flutur într-un vers,
mai înstelează-mă tu, Dora, cu un univers.
Sensul versurilor
Piesa este o declarație de admirație profundă față de Dora, exprimată printr-o metaforă bogată a părului ei. Vorbitorul își dorește să fie învăluit de frumusețea ei chiar și în moarte, transformând părul într-un simbol al vieții și al reîntoarcerii.