Mi se spunea că suntem prea mulți, doi.
Scribii plângând și înnăbușind
băteau pe piramidă
părerea aceasta eternă.
Ce nenorocire de-a fi doi. Oho, băteau scribii
cu ciocane de lemn
în pietrele piramidei
plângând băteau
până se evaporau
în pietrele piramidei,
până când nenorocirea de-a fi doi
îl scârbea pe faraon.
*
Până când unuia,
unui singur ochi
păsărea din zbor
îi aplică două păsări zburânde.
Până când la doi ochi privitori
două păsări zburânde
le apăreau una și aceeași.
Ce nenorocire!
*
În toiul căldurii
frigul este împărat.
*
Ce nenorocire să fim doi.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de singurătate și povara de a fi doi, sugerând o luptă internă cu dualitatea și percepția distorsionată a realității. Metaforele cu scribi, piramide și păsări zburătoare accentuează ideea că această condiție este o nenorocire percepută, poate chiar impusă.