Voi, șesuri nesfârșite sub ceruri largi de vară,
Că ele liniștite și luminând că ele,
Pe-aici îmi înfloriră și-aici se scuturară
În mersul vremii, macii copilăriei mele.
Și-n pacea dogorită de-a verii-nvalvorare
Ea zace-n infinitul nelămuririi sale.
Purtând poveri de roade, trec carele greoaie
Cu boi blajini dealungul prăfoaselor șosele
Și doina, care-n focul văzduhului se moaie, îmi cade-n gând cu vremea copilăriei mele.
Voi, șesuri dulci că lenea și largi că nesfârșirea,
Cu depărtări pe unde mirajele tresaltă,
Și sufletu-mi în care vi se răsfrânge firea
L-ați legănat cu râuri și-amieze laolaltă.
Eu nu cunosc revoltă cu zbateri de furtună,
Simțirea-mi curge fără învolburări de valuri
Cum ale voastre ape se-mpacă și se-mbuna
Cu lungă-mbrățișare a celor două maluri.
Și-n sufletu-mi cu doruri învăpăiate, care
Cuprind nemărginirea întinderilor voastre,
Sunt visuri fără nume ce chiamă-n depărtare
Ispititor că
Față-Morgana-n zări albastre.
Sensul versurilor
Piesa evocă nostalgia copilăriei petrecute în mijlocul naturii, în șesurile nesfârșite. Vorbitorul își amintește cu drag de peisajele copilăriei și de sentimentul de pace și liniște pe care îl resimțea atunci.