Morbid – Un Început de Poezie

Două entități lipsite de formă de animal
Se întâlniseră în largul unei mări ce n-avea mal.
Făcuseră schimb de priviri, dar niciunul nu-ndrăznea
Să deschidă gura și să omoare liniștea.
Nu erau multe să-i lege, doar aerul împărțeau
Și strălucirea lirică ce ambii o aveau.
Unul purta un stilou cu cerneala neatinsă,
Celălalt doar un caiet cu coala albă și nescrisă.
Tânjeau la poezie, fără ea se risipeau.
Să le aștearnă pe hârtie, gândurile-i implorau.
Dar într-o seară, când luna pândea de după munți,
Umbra ce purta caietul zise: „Hai să nu fim muți!”.
Te-am văzut agonizând, căci tu ești exact ca mine,
Avem un dar și un blestem ce ne face și rău și bine.
Separați n-avem destin și lirismul nu respiră,
Așa că, foilor mele cerneala ta o închină.”.
Auzind aceste vorbe, umbra cu stilou-n pumn
Zise: „Eu scriu despre viață, tu despre moarte și scrum.
Câtă antiteză-ncape în caietul tău umil?
Nu te temi că-n loc de versuri vom împărți același chin?
Dar poate fix de asta noi doi ne vom potrivi
Și lirica o să ne-aline de cumva vom suferi.
Așa că, din stiloul meu vom scrie amândoi
Și în caietul tău zilnic vom umple mii de foi.”.
Așa au început două entități a scrie
Cu patimă și extaz la aceiași poezie.
Se-ntreceau în epitete, și-n metafore cu carul,
Îmbinând curente literare, cultivându-și darul.
Și-ntr-o clipă de răgaz, când cei doi ‘și-admirau lucrarea,
Purtătorul de stilou zice: „Ți-am acceptat chemarea
Și-s atât de mulțumit. Acum pot să îmi scriu cuvântul,
Poezia noastră se-ncheie când se umple caietul.”.
A doua umbră-și petrecea serile-n dialog cu luna,
Recitându-i versurile, extaziat, zâmbind într-una.
„Dragă lună, în sfârșit cerneala-mi umple filele.
Nu mai am motive-acum să stau, să-mi număr zilele.”.
Dar într-o zi, când cei doi scriau, ceva s-a-ntâmplat,
Cel ce purta stiloul s-a ridicat și-a plecat
Celălalt debusolat, își răsfoi caietu-n grabă.
Și în loc să vadă o strofă, văzu doar o foaie albă.
Trecuseră câteva vieți omenești de când n-au scris.
Într-o seară luna-l vede pe cel cu caiet că-i trist
„Ce te apasă, veșnice poet, de-ți capul în jos?
Ori ți-era dor să îi vezi pe muritorii de prisos?”.
Cum să țin eu, dragă lună, capul sus? Când a trecut
Atâta amar de vreme și caietul n-am umplut
Auzind acestea, luna lângă umbră se-așeză,
„Vechiul meu prieten, hai să-ți zic defapt ce se-ntâmplă.
Eu v-am urmărit pe amândoi încă de la-nceput
Și că așa se va sfârși, încă de atunci am știut.
Căci cerneala așternută în caietul tău umil
N-a fost sinceră și pură, cum credeai tu, pe deplin.
Purtătorul de stilou acum e undeva departe,
Și-a găsit propriul caiet în care nu-i nici scrum, nici moarte.
Lirica voastră a-ngropat-o de mult în uitare.
Și n-a scris vreodată un vers cu deplină ardoare.”.
Așa a rămas biata entitate condamnată
Să își poarte caietul ce nu va fi umplut vreodată.
Serile și le petrece recitind la nesfârșit
Un început de poezie ce s-a terminat subit.
I s-au adeverit până și cele mai mari frici,
Când urmele de stilou au devenit cicatrici.
Și dacă te întrebi de ce atât de brusc se-ncheie,
E pentru că purtătorul de stilou.. era femeie.