Dragostea noastră a fost cam sucită,
far’ de rost, c-a-nceput în primăvara
ca un bob de lăcrămioara
și la urmă a murit ca un plâns înăbușit.
Da, eram noi amândoi,
bibilică-bibiloi,
când ardea soarele-n toi,
parcă dăduse boala-n noi:
gura ta, a de muiere,
de dulceață și de miere,
era arșița și boare,
ma topia și-mi da răcoare.
Îți pica vorba domoală
ca descântecul de boală:
lacrima erau, și stea,
ochii tăi de peruzea.
S-a ivit vr’un domnișor
care te-a vrăjit ușor,
ori ți-a fost mintea năucă
de te-a prins dorul de ducă!
Au murit de-atuncea, toate.
Ceasul vechi
Ia ce mai bate,
când în fiecare zi
toate sunt cum n-ar mai fi!
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și amărăciunea față de o iubire pierdută. Naratorul reflectă asupra momentelor frumoase de început, contrastând cu finalul trist și cu sentimentul că timpul nu mai are aceeași valoare.