Nopțile de iarnă, în copilărie – cu plapuma ridicată
mult, peste obraji – și obrajii în pernă – și atâta de bine, știind
că afară e viscol, zăpada izbind moale în geam –
și înăuntru, întunericul cald – și somnul pufos,
ca o zăpadă caldă, răsfrântă în oglinda lăuntrică,
unde credeam că se vor răsturna mereu toate cele de afară,
să le fac ale mele – fără altă putere decât aceea
pe care eu să le-o fi lăsat – somnul începător,
și așezându-mi frumos plapuma, și spunându-mi –
„te-ai cuibărit aici”, – și pe urmă pleca –
dar numai până alături, și știind-o acolo, – și mie
aici, singurătatea fiindu-mi aproape – ca și zăpada caldă și moale
a somnului – și nu-mi era frică de ea, doar că veneau
visele, uneori, și mi se făcea somnul întreg un urlet,
și mă deșteptam cu spaima aceasta, pe care acum
o știu atât de bine, că nici nu mai este spaimă.
Acuma, iarna, mă cuibăresc tot astfel, cum pot eu
mai bine – și nici nu mă mai sperie visele rele,
și mi-e egal dacă ninge afară, sau este o iarnă
uscată.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice din copilărie, legate de nopțile de iarnă petrecute în siguranța căminului. Vorbește despre acceptarea singurătății și depășirea temerilor din visele copilăriei, ajungând la o stare de împăcare cu sine în prezent.