Înseamnă ceva, dacă-mi aduc acuma aminte
de spaima de atunci, când nu mai puteam să respir,
citind cum cobora o scară-ntre ziduri mucede, și în beznă,
și se lovea de întuneric, ca de-un perete, și nici eu
nu puteam să trec mai departe. (a fost,
poate, atunci, prima dată când am întâlnit ceea ce
s-ar putea numi singurătatea – adevărată? –
pentru că era un loc închis, și-ntuneric.
și orice dorință, sau amintire, spre-afară se făcea
acolo, atât de înceată). Dar acum, am mai fost
într-un asemenea întuneric, și știu
ce înseamnă conștiința că orice ai face, oricât
ți-ai țipa neputințele, spaimele, cu mâinile pe pereți,
nu se ajunge la altă ființă.
Acuma știu. – și nu-nseamnă nimic asta. –
și dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat,
nu înseamnă nici asta nimic. Acuma,
vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare,
ca niște desene, dintr-o carte, care acum
nici nu-ți mai place.
(și îți spui doar că vremea a trecut atât de încet -).
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de singurătate și neputință prin amintiri din trecut. Vorbitorul reflectă asupra experiențelor anterioare și realizează că, deși au fost semnificative la momentul respectiv, acum și-au pierdut din intensitate și culoare.