M-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniștit, să-i spun – „rochia ta”
(dar nu-i priveam fața, nu o vedeam) – „abia
acum văd, ai o rochie violetă”. (acele dure
ale alcoolului îmi zgâriau fața, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) „Ai o rochie
violetă”, îi spuneam surprins. (și e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci.
Mă târăsc către ea – aș fi putut să-i spun,
dar mințeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
Și mereu îmi spuneam: – dacă-i privesc fața acum,
am să înțeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. Și mi-am ridicat ochii spre fața ei nemișcată.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema alienării și a percepției distorsionate într-un cadru social. Naratorul încearcă să se conecteze cu o persoană, dar este împiedicat de propriile sale minciuni și de efectele alcoolului, incapabil să vadă realitatea dincolo de aparențe.