dar dacă deci nu poți să le faci, întâmplările,
perpendiculare peste lipsa de anecdotă din tine,
poți să vorbești mereu despre ele – (ca și cum ar fi
mai multe, nu una singură, aceeași, în care
sunt doar două personaje, oprite la intrarea
într-un gang, pe o stradă îmbătrânită, și după caz
e noapte, și ninge, și în lumina becurilor din mijloc
sunt fațadele ca într-o gravură dintr-o carte cu basme germane,
sau e amiaza înaltă – și soare – și casele sunt cu ferestre baroce,.
cum se cuvine în orașele italiene supuse austriei imperiale, și el o ține de mână, și ea vrea să fugă, și îi vorbește fărâmicios – și nu este, firește, nimic adevărat într-o scenă ca asta. să continue, adică – doar amintirea care vrea să facă o întâmplare aici, și nu reușește), și drumul de la acea clipă în gang până la amintirea ei – asta e întâmplarea.
Sensul versurilor
Piesa explorează modul în care amintirile sunt construite și reinterpretate. O singură întâmplare este văzută prin prisma diferitelor perspective și emoții, subliniind natura subiectivă a realității și dificultatea de a surprinde adevărul absolut.