Istoria parcă ne duce-n burtă,
și parcă a uitat să ne mai nască,
preafericiții cu privirea scurtă
sorb borșul dogmei ce le plouă-n bască,
făcând spre lucruri zilnic reverențe
căci cine știe ce episcop doarme
în polonic, în coșul pentru zdrențe,
în țevile acestor triste arme
unde Nebunul își clocește crima
și ne omoară fiindcă ne iubește,
când ne e foame desenează pește,
când vine frigul arestează clima,
opriți Istoria-cobor la prima
opriți la stația Doamne-Ferește
Sensul versurilor
Piesa critică modul în care istoria și dogma sufocă prezentul, împiedicând evoluția și aducând suferință. Nebunia este personificată ca o forță distructivă, dar paradoxal motivată de iubire, creând un ciclu vicios de opresiune și iluzie.