Un fecior, măicuța crește,
Tânără și-l ocrotește,
Până ce mare îl vede,
Tinerețea ei și-o pierde.
Pentru-al ei fecior ca bradu,
Ar da foc să ardă satu’
Și să-l ferească de rele,
Ea ar trăi zile grele.
Că așa-i mama lăsată,
Ca să-și dea dragostea toată,
La fecior, să-l vadă mare,
Fără nici o supărare.
Lacrimile nu-și arată,
Să n-o vadă supărată,
Dar cu dor la inimioară,
Rămâne când el se-nsoară..
Când la casa lui se duce,
Uită vorba mamei, dulce,
Uită drumul pân’ la poartă
Și tot măicuța îl cată.
Și spune încetișor, măi
Hai trenule repejor, of
Du-mă la al meu fecior, măi
Că mă sting, încet de dor, of.
Vreau să-mi strâng nepoata-n brațe
Și să îi dau o povață,
Să nu uite niciodată,
Nici de mamă, nici de tată.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dragostea necondiționată a unei mame pentru fiul ei, sacrificiile pe care le face și durerea pe care o resimte când acesta o uită după ce își întemeiază propria familie. Ea tânjește după el și vrea să-și vadă nepoții, dorindu-și ca aceștia să nu uite niciodată de părinți.