Peste mahala a nins.
Toți salcâmii-ncet s-au stins,
toate străzile-au intrat
sub ștergar de in curat,
bolovanii noroioși
parcă-s de argint, sticloși.
Prin pruncia de omăt
pașii tăi tot îi mai văd,
deși-s singur prin omături,
pașii tăi mi-i văd alături.
Anii-s zece, douăzeci,
mahalaua n-o mai treci,
dar te simt în dreapta mea,
draga mea, pierduta mea,
tu, înzăpezita mea.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirea unei iubiri pierdute, asociată cu imaginea zăpezii și a mahalalei acoperite de omăt. Naratorul simte prezența persoanei iubite alături de el, chiar și după mulți ani, într-un peisaj hibernal melancolic.