Pe-al mării țărm stă dârză o stâncă-ntunecată,
Pe fruntea ei, un trăsnet se abătuse-odată.
Și-a despicat-o-n două lăsând la mijloc cale
Pe care spuma apei în clocot se prăvale.
Sunt două stânci străine, cum le-a lăsat furtuna.
Lungi crăpături arată c-au fost odată una.
La fel, pe noi bârfirea să ne despartă vreu
Și totuși, pentru tine, străin eu n-am să fiu.
Nu ne-ntâlnim. Iar dacă s-ar pomeni de mine
În fața ta, ai zice: „Cine-i acela? Cine?”
De-ai să hulești viața-mi cu tine, împletită,
Ai să-nțelegi că, astfel, tu însăți ești hulită.
Din amintiri- pe mine, simțirea mea-nfocată,
N-ai să le smulgi.. Nici clipa trecută. Niciodată.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea unei iubiri pierdute și regretul față de o relație destrămată. Vorbitorul își exprimă sentimentele profunde și imposibilitatea de a uita trecutul, chiar dacă partenerul încearcă să-l ignore sau să-l uite.