Mi-i dragă țara mea; e-o dragoste ciudată
Pe care mintea mea n-o poate-nvinge.
Nici gloria plătită greu, cu sânge,
Nici datinile sfinte de-altădată,
Nici liniștea încrederii depline
Nu pot avea vreun farmec pentru mine.
Dar îmi sunt dragi – de ce? nu știu nici eu –
Pădurile întinse care foșnesc mereu,
Tăcerea rece-a stepei și râurile care
Cuprind, când se revarsă, câmpia ca o mare.
Îmi place cu căruța să merg pe-un drum de țară
Și, ostenit, să caut cu ochii, pe-nserate,
Tot așteptând în cale să-mi răsară
Un sat cu luminițe tremurate.
Îmi place-un foc de paie-n câmp
Și la popas un șir de care
Mestecenii pe câte-un dâmb
Înalți și albi peste ogoare;
Îmi place grâul adunat
Pe arii, claie lângă claie,
Și casa cu-nveliș de paie
Și-obloanele de lemn crestat;
Și-n seri de vară sunt în stare
Până târziu să tot privesc
Cum joacă și se veselesc
Țăranii la vreo sărbătoare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dragoste inexplicabilă și profundă pentru patrie, evidențiind elemente specifice ale peisajului rural românesc și ale vieții tradiționale. Vorbitorul găsește frumusețe și farmec în lucruri simple, precum pădurile, râurile, satele și sărbătorile țărănești.