Vântu-o foaie veștejită
Mi-au adus mișcând fereastra –
Este moartea ce-mi trimite
Fără plic scrisoarea-aceasta.
Voi păstra-o, voi întinde-o
Între foile acele,
Ce le am din alte timpuri
De la mâna dragei mele.
Cum copacu-și uită foaia
Ce pe vânt mi-a fost trimisă,
Astfel ea uitat-au poate
Aste foi de dânsa scrise.
Vorbele iubirii moarte
Vinovate-mi stau de față,
Dovedite de minciună
Cer să sting a lor viață.
Dulcea lor zădărnicie
Nu mă-ndur s-o pun pe foc,
Deși-mi stau atât de triste
Că nu pot muri pe loc.
Voi păstra întreg amarul
Și norocul ăstor foi,
În durerea vechii pierderi
Recitindu-mă-napoi.
Numai vestea blând-a morții,
Foaia tristă le-am adaos:
Moartea vindec-orice rană,
Dând la patime repaos.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de melancolie și regret față de o iubire pierdută, folosind imaginea unei frunze veștede ca simbol al morții și al amintirilor dureroase. Vorbitorul se confruntă cu amintiri ale iubirii trecute, incapabil să le uite sau să le distrugă, găsind un consolare paradoxală în ideea morții ca eliberare de suferință.