Copii, vreau libertatea să v-o cânt:
Oricât de sus în sfere zmăul zboară,
Avântul lui e-ntemeiat pe sfoară;
De-o rupe, cade-ndată la pământ.
Și-oricare altul vulturesc avânt,
E susținut de-aripa lui ușoară;
De apă-i ridicată, pluta, doară…
Iar nourii sunt înălțați de vânt.
În Haos chiar, fantomele de stele,
Legate-n firul forței dintre ele,
Valsează nebulosul lor poem.
Și toți suntem ca zmăul de hârtie;
Iar lanțul este sprijinul suprem
Al libertății noastre-n veșnicie.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul libertății, sugerând că aceasta este adesea dependentă de anumite constrângeri sau sprijinuri. Metafora zmeului ilustrează ideea că, deși ne dorim să ne ridicăm sus, avântul nostru este condiționat de legături și dependențe.