Tu, Cel deasupra judecății mele, mele,
De care însă sufletul mi-l leg,
Mă iartă că nu pot să te-nțeleg
Și-ți cer lumină cu-ntrebări rebele:.
De ce-ai zvârlit în gol noroi de stele
Și-n noapte golul l-ai zvârlit întreg,
Absurd și mut, de nu știu să dezleg
Enigma ta ascunsă-n toate cele?.
Iar dacă sunt la fel cu chipul Tău,
De ce sunt mic și mărginit și rău,
Când tu ești bun, nemărginit și mare?.
Și dacă toate-s după cum voiești,
De ce-mi pui crucea minții în spinare
Și pe-ndoiala mea mă răstignești?
Sensul versurilor
Piesa exprimă o luptă interioară cu credința, marcată de îndoială și căutarea unui sens în fața suferinței. Vorbitorul se simte limitat și imperfect în comparație cu divinitatea, punând sub semnul întrebării planul divin și sensul propriei existențe.