Când vârsta-mi ia dorința
Ce n-aude, nu vede,
La moartea ce succede,
Bătrân de tot, îmi aflu-obișnuința.
Cum sufletul credința
În nevăzut și-o are,
De chipul tău frumos mă-ndepărtează
Ca de-o cumplită, doamnă, rătăcire.
Amor, îndepărtare
De adevăr, cutează
Cu foc și cu nădejdi, zicând: nu-n fire
Umană stă iubirea…
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre dorințele lumești și credința spirituală pe măsură ce îmbătrânim. Vorbește despre cum iubirea și frumusețea pământească pot fi văzute ca distrageri de la adevărul spiritual, mai ales în apropierea morții.