Sunt îmbrăcat cu o haină
destul de „demodată”.
Mi-a cusut-o mama
în țesătoria pântecului său
Când eram mic,
A făcut însă o greșeală:
În loc de cămăși,
mi-a dat sentimente.
Și-n loc de copite –
Picioare.
Și așa
M-a nenorocit pe veci.
Eu, ca să mă consolez
m-am dus să cumpăr colți:
Dar îi vânduseră pe toți
Blânzilor lumii
Să-i învețe să muște.
Ce îmi rămânea de făcut
ca să mă „aliniez”
la spiritul epocii?
Mi-am împrumutat haina
unui călău pensionar
Și m-am apropiat de eșafod.
Dar atunci au izbucnit strigăte:
„Hei! vagabondule! Jos de-acolo!
Aici n-au trecere
Asemenea scamatorii.
Noi vrem ucigași veritabili,
Iar tu n-ai pic din înfățișarea
Unui călău! ”
Într-adevăr, au avut dreptate.
Eram un călău mediocre, fals…
Desperare….
După aceasta, nu-mi mai rămânea
Decât să mă urc pe o colină
Și de-acolo să țip:
„Hei! Blegilor, v-am păcălit!
Sunt un călău adevărat!
Ca să mă convingeți, iată ce vă spun:
Am decapitate o mie de nevinovați
Și am sugrumat o mie de fraieri. ”
„Zău? ” mi-au răspuns.
„Atunci spânzură-te și tu
Ca să te credem! ”.
Versiune românească de Menelaos Ludemis
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de inadecvare și alienare al unui individ care se simte nepotrivit în lumea contemporană. El încearcă să se conformeze, dar eșuează, confruntându-se cu ipocrizia și cinismul societății.