Marin Sorescu – Vâlnicul de Lână

Începuseră să se năstimească poamele.
Când se scutură florile se năstimesc poamele,
„Iete cum se năstimiră porumbele”, zicea Moșu Patru.
Iarba se ivise demult la fața pământului.
Stăteam pe ciuci în grădină, să văd cum se ivește
La fața pământului fasolea. Ea iese cu bobul în cap.
Inima aia se face în jos și bobul se sparge și iese cu el în cap.
Marița de la Moară trecea c-o hâță de vite
Și-o landră de câini după ea.
Și ea cu chitara pe după cap.
Și-atunci plecam și noi cu vacile pe
Dos,
Pe unde nu ajungea niciodată soarele și era zăpadă
Până târziu, prin văgăuni, dar mai vedeai și iarbă
Și mai încolo, în Vâlceaua lui Niță, dădeam de Moșul Patru,
Cu boii lui mari cât malul, cine îndrăznea să dea boii
Să se apuce cu ai lui?
Dar erau blânzi, nu se luau după ai noștri, nu-i scrijiiau.
Și-l tot miglișam să ne spună povești.
Nu trebuia să-l rogi mult.
Mă, neamul nostru e mare.
Străbunica noastră, o chema
Sora, era frumoasă
Și mocanii treceau de la Sibiu cu oile, se duceau
La Dunăre.
Erau păduri, pe-aici, nu erau locurile muncite.
Și coborau din munte vara la câmpie.
Și un cioban de la Alun s-a îndrăgostit de fata asta
Sora
Și trecea un popă și i-a cununat sub
Gârnița frumoasă,
Ea era îmbrăcată cu vâlnic de lână, cămașă cusută cu arnici,
Opinci în picioare,
Și ciobanul, îl chema Radu,
A făcut casa aci.
Au făcut copii și i-au numit după ea.
El avea un frate acolo la Alun, care era sterp.
Și le trimetea vorbă, să se ducă nepoții, să le treacă muntele
Moștenire.
– Cum, avem noi un munte al nostru? ne-nfierbântam noi.
– Aveam, dar stați să vedeți. Moșu Patru ofta.
– Ce să vedem.. uite-i colo.. că tocmai se zăresc, Care din ei?
– Ho, stați să vă spun, că muntele nu se mută din loc,
Da’ nu mai e al nostru, că
L-a dat ăla la nește nepoți de buric.
Au luat ăia mireazul și gata.
Bunicii mei, oameni îndărătnici, de!
A deavu țăcă de oameni, moi.
Le-a trimis vorbă să se ducă, le-a trimis, până
N-a mai putut. Au și plecat de mai multe ori..
Și se punea ploaia, ori vreo ninsoare și se-ntorceau.
Și-atunci sterpul a dat moșia la niște nepoți de buric,
(Copii moșiți de el).
Când s-au mai dus ei, mai încoa, unchiașul murise
Și pământul îl dăduse.
– Cu munte cu tot? – Cu.
– Și voi.. un străbunic de-al babei voastre
Era de la mare. Îl chema Matei.
Era marchidan. Venea cu cămila cu mărfuri, pânzeturi,
Barișe de-mpropozit așa, un fel de batice.
Și s-a dat în vorbă cu fata lui Drăghicioiu.
Și ăsta n-a vrut să i-o dea.
Și la urmă el s-a dus și-a venit c-o pereche de desagi
Cu aur. Și-a făcut casă aici și-a cumpărat pământ mult
Cu aurul ăla.
Asta e obârșia babei voastre, Măria Ciucă.
– Și-a moșului Ion Bălan?
– Păi, nu vă spusei? De la munte.. Uite cum s-a-ntâlnit muntele cu marea,
Mă gândeam, alergând să-ntorc boii, care intraseră
În grâul lui nea Miai. Și-atâta ar fi trebuit,
Să mă prindă Tropănel c-au luat boii o gură de grâu.
Să crezi, să nu crezi poveștile lui moș Patru?
O bază, cât de cât, tot trebuie să aibă și vorbele
Unui bătrân, doar nu le scornise el,
Așa le auzise din vechime.