Marin Sorescu – Ignatul

– E, azi-noapte visă porcul sânge, zicea mama, dimineața, oftând.
– Păi, cum așa?
– Fiindcă azi e Ignatul, îl tăiem, -îu!
Se ducea Nicolae de-i chema pe Mitran, pe Seder, pe Chirimenți,
Vecini care știau dinainte, îi găsea ascuțindu-și cuțitele.
Le vedeam căciulile țuguiate pe deasupra gardului, așa săltau.
– Duceți-vă unul de legați ăl câine, mă. Să nu se dea la lume.
Porcul parcă presimțea, odată se făcuse spărios, nu mai venea
La porumbul întins.
Ceva de pe vremea când era frate cu mistrețul și liber îi scăpără
În ochii roșii. Părul i se zburlea pe coamă.
Înghesuit lângă gard era prins de picioare și răsturnat jos, buf!
„Mă ține bine de el! Hăă!!”
Se auzea guițatul lung, horcăitul.
Noi, închiși în odaie, ne îndesam deștele în urechi, dar vaietele
Prietenului nostru, sfâșietoare, se strecurau pe lângă dește,
Ne cutremuram.
Ne schimbam părerea despre Mitran, Seder, ăștia care știau atât
De bine să facă de petrecanie.
Când aflam mai din timp când cade Ignatul, eu cu Ionică ne sculam în ziua aia mai devreme, și-l scoteam în vale, pe la fundul Grădinilor.
Să se piardă în lume, să ia drumul codrului, pe Mătăsoaia, ca Haiducii.
Dar porcul venea de cum o auzea pe mama râcâind ceaunul.
Odată abia învățasem să fac literele și i-am trimis de cu seara
Un bilețel, scris cu litere de tipar.
I l-am pus în coșare.
Mesajul era cât se poate de clar.
Guiț, după ce-a-ntors la lumina lunii pe toate părțile
Bucata aia de hârtie cu pătrățele,
A mâncat-o ca pe dovleac, fără s-o citească.
Cum am văzut mai târziu că se întâmplă în drame, când împricinatul
Nesocotește știrea de păzeală.
După un ropot de plâns, biruia curiozitatea și setea de spectacol,
Ieșeam din casă, cu ocazia pârlirii.
Legat de un par, era perpelit prin paiele care ardeau cu
Vâlvătaie. Focul zvântă lacrimile. Acum, dacă tot apucase de
Murise!
Parcă îți mai trecea supărarea. Începea să miroasă curtea
A șorici. Mama, în casă, cu ceaunul cu apă clocotită pe foc,
Cu postăvi întinse la vatră. Trei zile ținea treaba.
Mai răsufla când făcea trandafirii, seara, pe măsuța joasă,
Plină cu carne tocată cu mirodenii.
Ceaunul cu burta fierbea pe foc.
O dată a luat-o Osman, ne-a stricat Crăciunul, javra.
Crăciunul fără porc era ca și când nici nu s-ar fi născut Isus.
„Ăia de nici n-au tăiat porc” – asta însemna că umbli
Gol,
Cea mai mare mizerie și-un început de stricare a sufletului.
Te-ai păgânit! Te-ai păgânit! Tu nu tai porcul.
După sfintele sărbători femeile, iar cu mâinile până la coate în Carne. Topeau osânza, făceau untura, puneau la afumat slănina
Sus pe fiare pe unde iese fumul, după care o mutau pe bârnele
Din casa cu focul.
Umpleau o garnița cu untură, puneau și cârnați prin ea și-o
Săltau în pod. Acolo se-ntărea, de frângeai lingura-n ea
Căutând după jumări ori pecie.
După aia – săpunul. Osânza și grăsimea a rea erau fierte în cazan,
Se punea sodă, se făcea leșie din cenușă – venea o
Muiere care știa să facă leșie bună și-o mai ajuta pe mama la
Mestecat,
Până când începea cazanul să bolborosească. Era dat jos și
Până dimineața se închega un săpun cât roata carului.
Aici se termina și povestea porcului, la săpun.
„Mă, Nicolae, ia du-te tu cu sacul la Picături și cumpără
Un purcel, repezi-te mâine dimineață” – zicea mama –
Că văd că vă place la toți carnea, nu vă e silă, nu faceți
Nazuri.
Se aducea purcelul, era s******t în coșare, mic cât o găină.
Eu și cu Ionică și începeam să ne facem treabă pe lângă el,
Dă-i lături, învață-l să mănânce boabe, împrietenește-te cu el,
Gâdilă-l. Și tot așa.