Aud cum se-nvârte pământul,
Disting cele două rotaţii,
Amândouă-mi răsucesc cântul
Respiraţiei grele prin spaţii.
Clipele-şi arată petale suave;
Conectat la universal
Sângele-mi saltă la suprafaţă epave
Vechi şi le izbeşte de mal.
Ori vâsleam pe-o mare de piatră?
Ameţeala cerului îmi face bine!
Câte-o lumină ciudată mă latră
Ca un fir cotrobăindu-mi prin vine.
Esenţele s-au scurs pe furiş în vise,
Toate lucrurile sunt aparente,
Străbat o infinitate de uşi deschise
Înfiat de lumi transparente.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de percepție intensificată, în care eul se conectează cu universul și trece printr-o transformare interioară. Realitatea devine fluidă, iar granițele dintre concret și abstract se estompează.