Atât a plouat, atât a plouat,
Dar n-a picat acea picătură,
Ca un cuvânt binecuvântat
Frecat pe o ursuză gură.
Şi bobul stă în pământ amânat,
Parcă s-ar duce în cer să se roage:
Peste câmpii şi viroage
Prea multă apă a curs şi-i păcat!.
Căci el nu rodeşte numai cu apă,
Din rădăcini nu va ţâşni scânteia…
Pământul a-ngenuncheat în seminţele arse:
Dă, Doamne, picătura aceea!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dorință arzătoare pentru o schimbare esențială, o "picătură" de grație divină sau de inspirație vitală, necesară pentru a revitaliza un pământ arid și o speranță aproape stinsă. Metafora ploii abundente care nu aduce rod sugerează că nu cantitatea, ci calitatea și momentul potrivit sunt cruciale pentru renaștere.
