E Rița, fecioară cu ochii sprințari,
Cu sânii ca de piatră,
Născută-n alaiul a zece cobzari,
Regină pe șatră.
Zglobie ca vântul cutreieră văi
Și negre poiene
Și ochii ei tineri îi joacă-n văpăi
Pe umede gene.
Cosița ei creață pe umerii goi
Îi cade-n inele,
Surâsul i-aruncă pe-ntregul zăvoi
Sclipiri de mărgele.
Când naște sub corturi în vânt legănat
Și-n zvon de sandale
Cu patimă cruntă ciocanele bat
Pe vechi nicovale.
Râd galbenii-n plete, sar banii pe sân
Loviți de furtună
Și geme ca vie sub meștere mâini
Lauta străbună.
Târziu stau nomazii la stele culcați,
Iar ea pe câmpie
Sărută văzduhul cu ochii dilatați
De-o sfântă beție.
Sensul versurilor
Piesa descrie o tânără țigancă, Rița, și viața ei vibrantă și plină de pasiune în mijlocul naturii și a comunității nomade. Ea este o figură centrală, admirată și respectată, a cărei prezență aduce bucurie și energie.