Păcatul îmi trezește de sine uitarea,
Și răul se dezlănțuie-n sufletul meu.
În aer văd albastru cum vine-nserarea,
Și fulguie în suflet chinul lung și crunt.
Mi-e sufletul, iubite, o aprigă iarnă,
În tine se așterne speranța mea.
Aud cum bate-n vifori, la geamuri, tristețea,
Și o privesc pierdută de după perdea.
Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,
Chiar chitara-mi pare străină acum,
Totul e straniu: culoarea, lumina,
Și-un gol în suflet doare nebun.
Dăruiește-mi, Doamne, lumina, ninsoarea
Să îmbrace în alb negrul gândului meu,
Să aștearnă-n suflet cu grijă uitarea,
Și-n zăpada Ta să-mi plâng dorul mereu.
Ce vifor sufla-n mine, ce crâncenă soartă,
Mă face să simt lumea că nu mai e a mea.
Ce crivăț se dezlănțuie-n fiece dată,
Și-mi biciuie privirea să nu Te pot uita.
Privesc uimită ceasul, tresar speriată,
Îl țin în mâini cu ciudă și-l strivesc sub călcâi.
E timpul mult prea iute, prea aprig mă calcă,
Și nu mai pot pătrunde duios să îl mângâi.
Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,
Chiar chitara-mi pare străină acum,
Totul e straniu: culoarea, lumina,
Și-un gol în suflet doare nebun.
Dăruiește-mi, Doamne, lumina, ninsoarea
Să îmbrace în alb negrul gândului meu,
Să aștearnă-n suflet cu grijă uitarea,
Și-n zăpada Ta să-mi plâng dorul mereu.
Nu-mi mai recunosc nici glasul, nici mâna,
Chiar chitara-mi pare străină acum,
Totul e straniu: culoarea, lumina,
Și-un gol în suflet doare nebun.
Dăruiește-mi, Doamne, lumina, ninsoarea
Să îmbrace în alb negrul gândului meu,
Să aștearnă-n suflet cu grijă uitarea,
Și-n zăpada Ta să-mi plâng dorul mereu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de suferință profundă și o căutare a alinării spirituale. Vorbitorul se simte pierdut și străin de sine, implorând divinitatea să aducă lumină și uitare asupra durerii sale. Este o rugăciune pentru iertare și speranță într-un moment de disperare.