Lună, luminează tare
Să pot merge pe cărare,
Să beau apă din izvor
Să-mi treacă de-al neichii dor.
Amară-i frunza de nuc,
Dar nu ca dorul ce-l duc,
Amară-i frunza de soc,
Dar nu ca dorul ce-l port.
Dorule, ce ai cu mine
De mă porți pe unde-ți vine,
De ce mă faci să oftez
Și pe neica să-l visez?
Du-te, dorule, pe seară,
Adu-l pe neicuța iară,
Să nu vii fără neica
Că-mi stă pe jar inima,
Pe neica de nu-l aduci
Să rămâi prin văi și lunci.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al unei persoane pentru iubitul său, comparând intensitatea acestui dor cu amărăciunea frunzelor din natură. Persoana imploră dorul să-l aducă înapoi pe cel drag, amenințându-l că, în caz contrar, va rămâne pierdut în natură.