Codrule, fecior frumos,
Mult ești tânăr și umbros,
Peste tine ploaia pică,
Dar nicio frunză nu-ți strică,
Prin tine când vântul bate
Doar crengile-s legănate.
Doar atunci când toamna vine
Mai cade frunza din tine,
Și-o duce vântul ușor
Pe cărare la izvor,
Bate vântul, frunza-ntoarce
Și covor din ea îți face.
Codrule, rău să nu-ți pară
Că-ți dă alta-n primăvară,
Ție frunza-ți înverzește,
Mie tâmpla-mi cărunțește,
Și tinerețea la mine
Niciodată nu mai vine.
De ce nu-i lăsat și omul
Să stea tânăr ca și pomul,
Ca și bradul să trăiască
Și nicicând să nu pălească?
Dar toate în astă lume
Au o soartă și un nume:
Dealu-i deal și valea-i vale,
Omu-i om și floarea-i floare,
Viața-i floarea cea mai rară,
Are doar o primăvară.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a condiției umane, comparând ciclicitatea naturii cu efemeritatea vieții omenești. Se exprimă dorința de a păstra tinerețea și frumusețea, asemenea copacilor.