Sus la cumpănă la Lotru
Vorbește omul cu codrul:
– Codrule bătut de vânturi
Cum eu sunt bătut de gânduri,
Vezi că vine vremea rea
Și-ți pică toată frunza
Și eu n-am unde mai sta,
Codrule, Măria Ta!.
– Măi omule necăjit,
Umbra mea te-a ocrotit,
Frunza mi te-a învelit
Și de ploi mi te-a ferit.
Coboară pe râu la vale
Și te-așează lângă poale
Cu cioporul de mioare
Că se-apropie ninsoare!.
– Codrule cu frunză rară,
Mă rog, frate drag, la vară
Când ți-o da lăstarul iară,
Când ți-o da lăstarul iară
Mai primește-mă la tine
La izvor cu ape line
Că ție-ți dau frunzele,
La mine trec zilele,
M-ajung bătrânețile,
Codrule, prietene!.
– Vino, omule, cu bine
Că mi-e greu fără de tine
Biciuit de vânt și brume
Și n-am supărări cui spune,
Potecile te cunosc,
Apele te răcoresc,
Apele te răcoresc
Și cu tine-n glas doinesc.
Sensul versurilor
Un om aflat la finalul vieții caută alinare și înțelegere în codru, cu care are o relație de prietenie. Dialogul dintre om și codru explorează teme precum îmbătrânirea, protecția oferită de natură și legătura profundă dintre om și mediul înconjurător.
