Frunzuliță de negară,
Văzui într-o zi de vară
La măicuța mea cea bună
Un covor lucrat de mână,
Dintr-un fir de lân-albastră
A țesut Dunărea noastră.
Iar din firul aurit
A cusut lanu-nsorit
Și Carpații cu izvoare
Pe urzeli de tămâioare,
Dealurile cu livezi
Le-a țesut cu fire verzi.
A țesut maica mea bună
Și cânta frumos din gură,
Cânta cântece de dor
Din fuiorul doinelor,
Doinele, sârba și hora
Din inima tuturora,
A cântat cu inima
Dorul și cu dragostea.
Sensul versurilor
Cântecul evocă amintiri nostalgice despre copilărie și despre mama care țese un covor, simbol al naturii și al tradițiilor românești. Covorul devine o metaforă pentru dragostea și dorul transmise prin cântecele și meșteșugurile populare.