Maria Butaciu – Povestea Puiului de Cerb

A fost odată-ntr-o pădure
Un moș bătrân cu baba lui
Trăiau săraci ca vai de lume
În adâncimea codrului,
Moșneagul nu mai vrea nimica,
El numai moartea și-o dorea,
Dar baba ar fi vrut să aibă
Un suflet tânăr lângă ea.
– Să fie un copil cuminte,
Un suflet tânăr asta voi,
C-aș vrea și eu s-aud cum suflă
Și-o altă viață lângă noi.
Așa oftă sărmana babă,
Dar moșul nu mai vrea nimic:
– Ce-mi trebuie-o grijă nouă,
Sunt prea bătrân și prea calic.
Dar cerul s-a-ndurat de babă
Și-un pui de cerb i-a dăruit,
Un pui de cerb cu stea în frunte
Fugit din codru și rănit,
L-a sărutat pe frunte moșul,
Miloasa babă l-a spălat,
L-au îngrijit cu grijă mare
Și cerbul mi s-a vindecat.
Dar într-o zi, trecând pe-acolo
Feciorul unui împărat
Cu cete de curteni cu arcul
Și cu ogarii la vânat:
– Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,
Că-ți dau pe el tot ce dorești!
– Nu, nu pot, de mi-ai da
Pe dânsul comorile împărătești!
– Te duc la curtea mea, moșgene,
Cu baba ta vă fac boieri,
Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte
Și-ți dau și cinste și averi!
– Nu-mi trebuie averi, nici cinste,
Sunt prea bătrân să le primesc,
Dar dacă vrea să vină cerbul
Eu bucuros ți-l dăruiesc.
Atunci minune fără seamăn
Și-ntreaga lume ce văzu,
Văzu cum cerbul da din coarne
De parc-ar zice: „Nu vreau, nu
Voi să vin la curtea voastră!”.
Deodată cerbul a grăit:
– Tu mă dorești ca pe-o podoabă,
Ei sufletul mi l-au voit,
Tu m-ai rănit la vânătoare,
Ei rănile mi-au vindecat
Și în onoarea curții tale
M-aș simte tare-ncătușat,
La curtea ta aș fi o fiară,
O jucărie pentru toți,
În viața lor sunt o lumină
Pe care tu n-ai s-o cunoști.
Plecă pe gânduri vânătorul
Și se gândi că nu-i de-ajuns
Vașnic să fii temut și tare,
De măreția ta pătruns,
Mai trebuie să ai și-un suflet
Cinstit și blând, și iertător
De vrei să fii iubit de oameni
Și de podoaba codrilor.