Trup, purtător al sufletului, în care a putea crede,
Decât a nu te putea iubi ar fi poate zadarnic;
Inimă veșnic transfigurată într-un ciboriu viu;
Gură mereu întinsă la cele mai dulci momeli.
Mare în care să poți naviga, izvor de unde să bei;
Pâinea și vinul amestecate în ritualele sărbători;
Ascunzătoare de somn, peșteră neagră și dulce;
Pământul de nedespărțit – ofrandă pașilor noștri.
Văzduh ce mă umple de ceruri adânci și de zboruri,
Freamăt de-a lungul nervilor; zvâcnet al fibrei în fibră;
Privire prea scurtă vreme deschisă către imensul vid.
Trup, prietenul meu bătrân, noi vom pieri împreună.
Cum să nu te iubesc, formă iubită cu care m-asemăn,
De vreme ce în brațele tale îmbrățișez universul?.
Petite âme, âme tendre et flottante, compagne de mon corps, qui fut ton hôte, tu vas descendre dans ces lieux pâles, durs et nus, où tu devras renoncer aux jeux d’autrefois. Un instant encore, regardons ensemble les rives familières, les objets que sans doute nous ne reverrons plus.. Tâchons d’entrer dans la mort les yeux ouverts.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația intimă dintre corp și suflet, meditația asupra mortalității și acceptarea sfârșitului. Corpul este văzut ca un companion, un prieten bătrân cu care împărțim experiența vieții și inevitabilitatea morții.