Naufragiată undeva și împotmolită
aici, pe-un balansoar cenușiu-albastru
și după ce m-am deprins oarecum
deosebirilor de presiune.
stau și privesc la
ceea ce-n revărsatul zorilor
căzu în năvod: solii
dintr-un mai aspru tărâm.
Mă legănam în ziua cenușiu-albastră
pe când sub mine
vietățile celor mai adânci genuni
ale oceanului înoată
departe sub însăși amintirea
soarelui și lunii aducătoare de maree:
unele dintr-însele plăpânde, altele
rele cu acele toate-mplătoșate
în pielea aceea blindată al cărui nume
e-un grai; camuflaj
de reci lumini, semnale minunate,
care-nșeală prada ori fulgeră
rețele de-nștiințări
transmise prin măruntaiele-adânci
ale mării doar de la unul la altul.
Câștigat-am ochi și plămâni, sau libertatea
să deosebesc dimineața de noapte
să respir.
Pierdut-am
o electrică-nțelepciune
prin subțiraticul aer hoinar?
Spălate pe mal cuvintele zac
terminate, sfâșiate de călătoria
în sus către suprafața
cenușiu-albastră, schimbătoare:
înțelesurile odinioară vii
și fosforescente
se șterg și pier acum
în mâinile mele.
Încerc dar nu pot dezluși.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de pierdere și transformare, reflectând asupra amintirilor și a înțelesurilor pierdute în timp. Naratorul se simte naufragiat, contemplând viața marină și căutând să înțeleagă schimbările prin care a trecut.