Nicio uitare nu-i aduce împreună;
Și nicio amintire nu-i desparte.
Uitați în iarba hibernală,
pe caldarâmul public,
printre două lungi povești de eroism și suferință.
„Eu sunt victima!” „Nu, eu sunt
singura victimă!” Ei nu răspunseră:
„O victimă nu o omoară pe alta.
Iar în această poveste există un criminal
și o victimă.” Erau niște copii
ce culegeau zăpada din chiparoșii lui Christos
și se jucau cu îngerii, de vârsta lor – fugiră de la școală
pentru-a scăpa de matematici
și de eroica și vechea poezie;
Jucau cu soldații, lângă sârma ghimpată,
acel joc nevinovat de-a moartea.
Nu le spuneau: puneți puștile jos
și deschideți drumurile, ca fluturele să-și întâlnească
mama aproape de zorii dimineții;
Pentru-a zbura și evada, cu fluturii, din vise,
căci visele aceste sunt înguste
pentru-ale noastre porți. Erau niște copii
ce se jucau și inventau un basm pentru însângeratul trandafir de sub zăpadă,
în spatele a două lungi povești de eroism și suferință.
Și-apoi au evadat, cu îngerii de vârstă lor,
spre un văzduh senin.
Sensul versurilor
Poezia descrie tragedia victimelor anonime ale războiului, în special copiii, prinși într-un ciclu de violență și suferință. Ei caută evadarea din realitatea crudă prin joc și imaginație, dar sunt în cele din urmă consumați de ororile din jurul lor.