Oamenii bogați au făcut icoane,
catapitezme-aurite și strane,
însă Dumnezeu n-a venit
în locul astfel îngrădit.
Bogații stăteau groși, împovărați
și se uitau la sfinții frumos îmbrăcați.
În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci,
cerându-le mămăligă și ceapă.
Era când câmpie verde, când apă.
Alteori se făcea mic
și s-ascundea în floarea de finic,
ori s-apuca să crească-n păpușoaie,
să-ajute furnicile la mușuroaie,
să dea pământului mană și ploaie.
Avea atâtea de făcut Dumnezeu,
și oamenii îl plictiseau mereu,
cerând unul pentru altul rău.
Îi auzea strigând: „Pământul meu…”
Îi vedea punând semn de hotar,
ciopârțind, împărțind minunatul dar.
Atunci se supăra. Pornea furtuna.
Cu secetă și ploaie-nghețată lovind într-una, se făcea mare
și-nfricoșat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.
Până venea o pasăre la el.
Codobatura, sau un porumbel,
și spunea: „Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi să se facă iară frumos,
să răsară soarele și să-l găsesc…”
„Facă-se voia ta, sol păsăresc…”
Și Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
și s-apuca alte lucruri să facă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un Dumnezeu prezent în natură și în viața simplă a oamenilor, mai degrabă decât în opulența religioasă. El intervine în natură, dar este sensibil la suferința creaturilor sale, renunțând la furie la cererea unei păsări.
