Doamne, n-ajung până la tine
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum ești tu atotștiutor,
să fi dat pâine de-ajuns tuturor,
culcuș pentru copiii înghețați,
câte puțin din lumina celor bogați,
câte puțin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripați se țin.
Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucată verde de pământ și câte-un pom
al tuturor speranțelor pământești,
și nu te-am fi-ntrebat unde ești.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniștit,
că te-am băut fără să știm..
N-ai fi rămas în biserică și-n țintirim,.
ci ai fi mers împreună cu noi
și te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de mătasă
să ne-ajuți la plug și la coasă.
În loc să pleci pe celălalt tărâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm
și seara, obosit și făr’ de-alai,
în loc să te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii și pisici,
într-un colț de vatră luminat.
Doamne, de ce ți-au crescut aripi
și-ai zburat?
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dezamăgire față de inaccesibilitatea divinității în fața suferinței umane. Vorbitorul își imaginează o lume în care Dumnezeu ar fi mai prezent și implicat în viața de zi cu zi, oferind alinare și speranță.