Cu timpul iubitorul lucrul iubit devine,
Chiar în virtutea-nchipuirii sale;
N-am altceva ce să-mi doresc, se pare,
Căci partea ce-o doresc o am în mine.
De se transformă-n ea sufletu-n sine,
Trupul ce vrea să mai obțină oare?
Numai în ea își află alinare,
Căci sufletu-i legat de ea prea bine.
Însă zeița pură și splendidă,
Care, ca întâmplarea cu subiectul,
Cu sufletul meu viu este conformă,
Doar ca idee-n mintea mea există;
Iar dragostea căreia-i sunt efectul,
La fel ca lutul caută o formă.
Sensul versurilor
Piesa explorează transformarea iubitorului în lucrul iubit, sugerând că dorința este împlinită prin interiorizarea obiectului iubirii. Totuși, idealizarea acestuia lasă un sentiment de inefabil, dragostea căutând mereu o formă concretă.