Suflete triste se înfățișau
Milostivirii Tatălui divin,
Unde, găsind aspectul lui benign,
Tributul datorat i-l ofereau.
Libere-atunci trăirile-mi erau
(obișnuit fiind cu-acel destin),
Când niște ochi, nedemn de ei deplin,
Pe-ascuns, de rațiune mă lipseau.
Noua splendoare m-a orbit de tot;
Din neobișnuință s-a născut
Stranietatea-angelicei prezențe.
Ca să mă vindec oare am să pot?
Oh! Și de ce natura a făcut
Între născuți atâtea diferențe?
Sensul versurilor
Piesa explorează suferința sufletelor și căutarea alinării divine. Naratorul descrie o pierdere a rațiunii din cauza unei iubiri neașteptate, reflectând asupra diferențelor dintre oameni și asupra posibilității de vindecare.