Luciana Stoicescu-Vaughan – Sfârșitul Lumii

Strigă Lumea:
– E sfârșitul!.
Răspunde Pământul:
– Vă aște-e-e-e-pt.
Și glasul macabru râde de larmă.
Îngroziți, oamenii se calcă în picioare.
Din Cer pică pedeapsa cu tunet ce sfarmă.
Nici unul nu-i rău. Smerenia imploră.
În cor de căință, cerșesc tremurând
Cu ochii în sus o singură oră!.
Se amestecă țări, desfacându-se hotare.
Nu mai există nimic să despartă
Nici moartea ce vine, nici viața ce moare.
În fața Lui, nici unul nu-i tare.
O mână-ncărcată de aur se-agită
Și-o burtă flămândă își cere iertare.
E haos deplin. Apa e cer, iar cerul e apa.
Slova din Carte prinde contur,
Cei vii, rugându-i pe morți să iasă din groapă.
Începe Judecata din urmă.
Tacere deplină. Oare a fost de ajuns
Jertfa Mielului din turmă?.
Bate gongul: Totul pentru adevăr!
Cercetarea va fi minuțioasă
Până la ultimul fir de păr.
Groaza e stăpână peste omenire.
Se respiră printr-o singură gură.
Acum, analiza este fără jertfire.
Urmează trierea – din câte se spune –
Acum e momentul suprem. Se va vedea
Cine se duce de tot și cine rămâne.
Nevăzutul vorbește: „După multe dezbateri
Concluzia îmi spune că, nici unul din voi
Să trăiască de-Apururi, nu poate!”.
Gemătul Lumii se stinge sub stânci.
Universele plâng soarta Pământului,
Contopindu-se cu țipete din străfunduri adânci.
Dimineața mă prinde picotind pe idei.
Cineva bate la ușă. A venit lumea
Să îmi ceară socoteala pentru sfârșitul ei.