Odihna de veci a străbunilor mei
Ia-mă la tine sub floarea de tei
Să dorm nesfârșitul cu drag
În lăcașul strâmt din lemnul de fag.
Mi-e mintea obosită de continua luptă.
De chin inima în două e ruptă.
Jindesc pacea și liniștea morții
Suprema stăpână pe stigmatul sorții.
Cu lacrimă albă îmi țes răzvrătire
Poruncii ursitei să n-am mulțumire
Și viața îmi trece în goana nebună
Dând loc deznădejdii ce-n șir se adună.
Mi-e ziua un zid, iar noaptea un clocot.
Urechea îmi cântă cadența de clopot.
Colind pe coclauri trăind fără rost
Și-mi pare un vis trecutul ce-a fost.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de odihnă eternă și evadare din suferințele vieții. Naratorul tânjește după pacea morții, fiind copleșit de deznădejde și amintindu-și cu nostalgie de trecut.