La vad, un pod de lemn, cu coperișul de șindrilă,
lung cât o uliță de sat,
se-ntinde peste Mureș. Mal vrea la mal în veci să lege.
Astfel țara moștenitu-l-a din leat. Își au mărețele-npliniri și lucruri cântăreții lor,
dar podului îi cântă numai apă, ce subt el se-ndeasă,
despre toți și toate-i cântă, câte au trecut
pe el ca printr-o casă, lungă dreaptă casă,.
ca printr-o casă la al cărei prag
sfârșește drumul, ca să iasă
la celălalt capăt iarăși drum, drum vechi – în lume
precum pravila îl vrea – lăsat în voie să pornească.
Oști trecură-n veac pe-aci, și Radu cel Frumos,
roți ferecate, robi domnești, comori și lacrimi,
moți cu ciubăre, turme, vânturi,
răpuși și-nvingători, stindarde, patimi.
Pe toți și toate-n nopți, când valvele se bat, îi poți vedea-n
lumini de-o clipă încă,
așa cum ceasul, de pe un țărm mutându-i,
i-a mântuit spre celălalt peste vâltoarea-adâncă.
Dar ce liniște-i acum la vad! Ce trează-amiază!
Prin istorie adie doar miros de otavă. Subt pod un șarpe se sorește,
lung și nemișcat,
ca-ntr-o emblemă rară, de străveche slavă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un pod vechi peste râul Mureș, martor al istoriei și al trecerii timpului. Podul este un simbol al legăturii dintre trecut și prezent, iar natura din jur accentuează liniștea și contemplarea.