Lucian Blaga – Pax Magna

De ce-n aprinse dimineți de vară
mă simt un picur de dumnezeire pe pământ
și-ngenunchez în fața mea ca-n fața unui idol?
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul
ca pala unei facle în văpaia zilei?
De ce în nopți adânci de iarnă,
când sori îndepărtați s-aprind pe cer
și ochi de lupi prădalnici pe pământ,
un glas îmi strigă ascuțit din întuneric,
că dracul nicăiri nu râde mai acasă
ca-n pieptul meu?
Pe semne – învrăjbiți
de-o veșnicie Dumnezeu și cu Satana
au înțeles că e mai mare fiecare
dacă-și întind de pace mâna. Și s-au împăcat
în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet
credința și iubirea și-ndoiala și minciuna.
Lumina și păcatul
îmbrățișându-se s-au înfrățit în mine-ntâia oară
de la-nceputul lumii, de când îngerii
strivesc cu ură șarpele cu solzii de ispită,
de când cu ochii de otravă șarpele pândește
călcâiul adevărului să-l muște-nveninându-l.

Sensul versurilor

Piesa explorează dualitatea naturii umane, conflictul dintre bine și rău, Dumnezeu și Satana, care se împacă în interiorul eului. Sugerează că această coexistență a credinței și îndoielii, a luminii și păcatului, este o condiție fundamentală a existenței.

Lasă un comentariu