Am văzut fapte multe și grele
spurcând lumina și vântul,
datini neînțelese și jocuri de foc prin cetate.
Goi, în lacuri verzi ca rugina de-aramă,
am văzut oameni sărutând lebede argintate.
Am văzut cu spaimă în fața porții
dansatoare, săltându-și zăpezile
pentru voievozi cu unghii mari –
și-am văzut preoți în inuri îmbătându-și cerșetorii
cu vinul cu care-au fost spălați morții.
Am văzut femei arzându-și sămânța în flăcări
rostul lor azvârlit între două eternități ca o batjocură,
sânii lor fructe coapte fără de lapte,
răsuflarea lor omorând albine și ierburi.
Am văzut oaspeți străvezii pe țărmul sângelui:
copii cari vor să se nască și nu sunt primiți
(dacă ți-astupi urechile
auzi prin sfere amara lor sete,
murmurul surd la ferestrele lumii
și cântecul lor de ușurare
când găsesc intrare
în pomi, în câini și în paseri).
Am auzit cuvinte multe și grele
spurcând lumina și vântul. Ah, fii ai cetăților,
credeți că nimenea niciodată n-a văzut soarele
și că lumina curată e numai poveste.
Întrebările voastre tulbură adâncimile,
cu pietre răniți ochii fără răspuns ai fântânilor
și din tăcerile lor nu ghiciți sfârșitul fără de veste.
Ah, fii ai cetăților, în orișice faptă
voi tăgăduiți pământului obârșia cerească.
Îngerii sosiți cu prescuri nu i-ați ospătat,
aripile lor de praf nu le-ați șters,
ci i-ați certat – din sânge smulgându-și penele,
și împodobiți cu ele jucați, jucați
în preajma galbenă a vițeilor blestemați.
Șapte zile nu vor trece, șapte zile nu vor trece.
Vai mie că trebuie s-aștepți. Mi s-or cufunda în mare
turmele de oi și cărbunii de vatră. Mi-aud câinii
din fundul de mare cum latră. Vai mie, Doamne, că trebuie să tac
când mă despoi. Femeia mea
se va face stâlp de sare privind înapoi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume decăzută, plină de nedreptăți și profanare. Vorbitorul deplânge soarta cetăților și a locuitorilor lor, care au uitat de sacru și de originea lor cerească, fiind condamnați la suferință și așteptare.