Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
„Stăpân, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
cu-n giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici norii,
căci vezi – lumina lor mă doare.”.
Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete lacrimile.
Sensul versurilor
Piesa explorează momentul în care omul, izgonit din paradis, resimte pentru prima dată suferința și cere alinare. Dumnezeu, în îndurarea sa, îi dăruiește lacrimile ca formă de catharsis.